Despre copii și părinți

N-am scris de foarte mult timp, tocmai pentru că atunci când ale vieții valuri mă izbesc cu o forță uimitoare, prefer să trăiesc, să simt, să lupt până când înțeleg, până când învăț și până când accept că tot ceea ce primesc mă completează și mă șlefuiește mereu. Abia apoi, pot ordona în sertarele minții mele întâmplări, cuvinte și emoții la care să mă întorc, cu care să construiesc povești, pe care, mai apoi, să le împărtășesc.
M-am gândit mult în ultima vreme la părinții mei... cu drag, cu dor și cu aprecierea pe care nu-mi amintesc să o fi simțit până acum. Deși departe de ei, am putut să le privesc chipul cu ochii minții, să-i simt lângă mine, să le zâmbesc, să le spun că-i iubesc, că-mi sunt atât de dragi, că le mulțumesc pentru tot ce mi-au oferit, că sunt niște pedagogi excepționali și că puterea exemplului a prins glas prin toate acțiunile lor, prin zbateri, prin eșecuri și prin realizările pe care le-au trăit. 
Nu-mi amintesc momente concrete din copilăria mea, nu pot să construiesc cu ușurință prin cuvinte scenarii din care să fi simțit atunci că am învățat, dar când privesc întreaga aventură a familiei mele, când adun toți pașii stângaci sau încrezători cu care am călcat pe acest drum fascinant numit viață, înțeleg că suntem trei suflete frumoase, că sunt copilul unor oameni minunați.
Mă întristează acum toată răzvrătirea, mă dor gândurile și cuvintele de nemulțumire, dar mă bucură și mă întărește răspunsul lor mereu sincer, mereu binevoitor, mereu atent și grijuliu față de mine.
Se spune că numai după ce devenim părinți putem, la rândul nostru, să ne înțelegem părinții. Posibil... Și eu sunt acum părinte, dar cred că încă n-am înțeles destul și poate nici nu trebuie să înțeleg mai mult decât iubirea mare pe care ei au pus-o în fiecare gest făcut de când suntem împreună.
Deși diferiți la o o primă vedere, unul ambițios și justițiar, altul rezervat și împăciuitor, totuși, se aseamănă izbitor când e vorba de a se pune în slujba semenilor. Capabili de sacrificii imense, au fost mereu acolo unde era nevoie de ei. 
N-au fost lângă mine, e drept, nu când aș fi vrut eu... și am simțit durerea mulți ani, griji, dor de prezența lor, chiar dacă fără îmbrățișări și sărutări, doar cu câte un zâmbet pierdut pe fața brăzdată de atâta muncă și dedicare. Da, am fost copilul singur, copilul vecinilor, al prietenilor și, în cel mai bun caz, al mătușilor și al bunicilor.
Le-am reproșat, simțeam că, probabil pentru a avea mai mulți bani, deși niciodată n-au fost suficienți, sau probabil din prea mult respect față de oameni care, de cele mai multe ori profitau de bunătatea lor, mă privau pe mine de magia timpului petrecut în familie. Nu-mi amintesc să fi învățat să joc table cu tata, nici să fi făcut multe prăjituri cu mama, nici măcar nu m-am bucurat de prea multe mese împreună pentru că mereu le pregăteau pentru alții, în altă parte decât acasă. 
Și, neștiind prea bine ce înseamnă acasă, am plecat, mai întâi la școală, pentru că m-au susținut întotdeauna pentru asta, apoi, am plecat să cunosc lumea și m-am simțit confortabil în familiile altora, cu părinții altora, la mesele altora. Dar, în sufletul meu îmi doream ca Marele Regizor să schimbe actorii și tot ce trăiam cu ceilalți să fi putut trăi cu ai mei, să fi fost timp pentru râs la noi acasă, să se fi petrecut la noi acasă, să fi simțit bucuria vieții la noi acasă. 
Da, într-adevăr plăcerea vieții am învățat-o din altă parte, dar adevăratul sens al vieții, esența ei le-am descoperit acasă. De la părinții mei am învățat că e bine să răspunzi nevoilor celorlalți. Am înțeles că atunci când poți să te dedici altora, înseamnă că te-ai dedicat deja pentru tine și ești bine, că atunci când îi iubești pe ceilalți, te iubești deja pe tine și reușești să îi ajuți pentru că te-ai ajutat și pe tine.
Și astfel, exemplul de iubire pentru semeni, văzut la părinți, devine pildă pentru viața mea. Bunăvoința lor față de oameni, respectul și admirația cu care abordau fiecare persoană întâlnită, capătă sens, astăzi, după multe frământări.
Acum am înțeles că prin bunăvoință sunt mai aproape de oameni, de Dumnezeu și, implicit de mine, că pot să educ și să mă educ, că pot ierta și, în același timp, să mă iert, că pot să împart zâmbete și pot să le primesc înapoi. 
De asemenea, înțeleg că prin respect exersez în fiecare zi iubirea necondiționată, că celălalt nu depinde de mine și nici eu de el, că orice comportament ascunde gânduri și emoții pe care nu le pot cunoaște mereu, că gândim, că toți suntem oameni și tindem spre perfectibil, că greșim, că e firesc și necesar.
Apoi, prin admirație am înțeles că suntem creatori, ne colorăm viețile, ni le modelăm, ni le cântăm, ni le spunem și cine știe câte alte forme de a trăi frumos și profund așa cum putem noi mai bine. Înțeleg că fiecare dintre noi e diferit și... câtă diversitate, atâta frumusețe.
Zâmbesc și constat acum că fără acești doi oameni extraordinari care sunt părinții mei, n-aș fi învățat să trăiesc frumos, n-aș fi fost mulțumită de mine, n-aș fi fost fericită cu fiecare mică realizare, nu m-aș fi putut cunoaște nici pe mine, nici pe ceilalți, nu m-aș fi putut iubi și poate n-aș fi putut să iubesc, cu siguranță n-aș fi putut gusta din minunăția asta care se numește viață.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

4 întrebări care fac diferența conversațiilor tale

5 elemente esențiale care te vor ajuta să-ți transformi intențiile în realitate

Spiritul Crăciunului există!