Ce poți face cu banii din pușculiță



Povestea acestei zile începe cu vreo 2 ani în urmă când i-am dăruit fiicei mele o pușculiță, celebrul porcușor care păstrează economii. Atunci intenția mea era mai degrabă să scap de monedele împrăștiate prin toată casa, unele căzute de prin haine și genți, altele uitate pe vreo etajeră din hol, din bucătărie sau de lângă mașina de spălat rufe. Și cum am zărit oportunitatea, am responsabilizat-o și pe fiică-mea cu rolul de detectiv de monede. Când găsea o monedă, o ducea la locul ei în pușculiță și astfel bănuții strălucitori și-au găsit de atunci propria lor căsuță.
Anii au trecut, bănuții s-au înmulțit, iar în burta porcușorului nu mai rămăsese loc pentru nicio monedă. Așa că, ne-am hotărât să spargem pușculița, să numărăm economiile și să ducem banii la bancă pentru a-i schimba cu bancnote pe care să le folosim mai ușor la cumpărături.
Bine intenționat, soțul meu a organizat monedele în fișicuri în funcție de valoarea lor, a scris pe fiecare fișic felul monedelor, numărul lor și suma, gândindu-se că astfel le va da o mână de ajutor funcționarilor de la bancă. Cu o oarecare încredere că cei de la bancă vor ști cel mai bine cum să gestioneze banii și ajuns în fața ghișeului, și-a exprimat intenția de a schimba monedele în bancnote. Reacția domnului de la ghișeu, surprinzătoare de altfel pentru al meu soț, a fost un refuz pe motivul că „ei” (Banca) nu schimbă bani.
Prima variantă de a le găsi bănuților strălucitori o utilitate n-a reușit, deși ei erau aranjați cu mare angajament în fișicuri perfecte ale căror hârtie era un șervețel îmbibat de culoarea albastră a cariocii cu care a scris pe ele și care trăda toată osteneala și buna intenție a omului de a ușura sarcina migăloasă a celui care-i va primi și-i va număra. Cu mai puțină încredere de data aceasta, ce-i drept, el a trecut la planul B, exprimându-și aceeași dorință către o doamnă de la ghișeul de informații al unui supermarket din apropierea băncii care l-a refuzat. Și pentru că doamnă, binevoitoare, s-a oferit să-l ajute, soțul meu s-a gândit că ar fi potrivit ca înainte de a-și urmări obiectivul pragmatic să facă niște cumpărături din magazin, întorcând favoarea ce i-a fost făcută. Și iată cum un gest firesc al unei doamne care voia să ajute sau să aducă un plus de valoare imaginii supermarketului în care lucra, s-a transformat în condiționare pentru personajul poveștii noastre. Să înțelegem aici că refuzul funcționarului de la bancă a crescut gradul de importanță pe care gestul doamnei l-ar fi avut într-un alt context și l-a determinat pe al meu soț să răsplătească magazinul pentru bunăvoința, exprimată doar verbal până aici, de a-i schimba monedele în bancnote. Vă invit să vă puneți în pielea personajului, să-i înțelegeți gândurile, apoi să căutați situații similare în viața voastră în care v-ați simțit condiționați de bunăvoința cuiva.
Soțul meu, care între timp a devenit personajul principal din poveste, și-a continuat planul cu care plecase de acasă și l-a adaptat în funcție de împrejurări așa cum a putut și așa cum a știut el mai bine. Având cumpărăturile în coș, s-a îndreptat spre casa de marcat pentru a le plăti, cum altfel decât cu alți bani decât miile de monede adunate și etichetate cu grijă. Am înțeles apoi, din ceea ce mi-a povestit, că inconștient a renunțat la obiectivul lui și s-a gândit doar la a nu irosi timpul casierul cu număratul monedelor și timpul oamenilor care așteptau la rând.
Odată plecat de la casă, a răsplătit în avans prin acțiunea lui disponibilitatea doamnei care-i promisese că-l va ajuta și s-a întors la ea, doar că doamna noastră, nu mai era la ghișeu. Evidenta dezamăgire nu l-a oprit totuși din a merge înainte cu planul său, adaptându-l încă o dată situației în care se afla. A mers la una dintre casele de marcat libere și a rugat-o pe doamnă să-i schimbe monedele în bancnote. Doamna a acceptat și s-a apucat să numere monedele una câte una. La casă, șirul de oameni ce așteptau să-și plătească produsele cumpărate creștea la fel ca jena resimțită de soț față de toți acei oameni. Evident că a renunțat. O doamnă atentă și grijulie din alt rând i-a sugerat un alt supermarket, acolo ar avea mașină specială de numărat monede. I-a mulțumit și s-a întors acasă dezamăgit.
Vreo săptămâna au stat fișicurile aranjate impecabil pe etajera din bucătărie ca semn al neputinței lui până când azi, de dimineață, am hotărât amândoi că e timpul să încercăm din nou și ne-am făcut drum la supermarketul cu mașină specială de numărat monede. Acolo, în timp ce eu făceam cumpărăturile, soțul meu l-a întrebat pe singurul om de la singura casă deschisă dacă îi va schimba banii. Bineînțeles, răspunsul a fost  „nu”, șefii nu-l lasă să schimbe monede. Atunci mi-am zis că nu renunț și am hotărât să plătim cumpărăturile cu banii respectivi, sub o formă sau alta și monedele noastre aveau valoare. I-am spus băiatului de la casă intenția mea, el a continuat să scaneze produsele în timp ce își întreba șefii în cască dacă are voie să încaseze atâția bani mărunți. Puși în fața faptului împlinit, șefii și-au dat acordul, iar bietul băiat s-a pus pe numărat. Număra și se plângea în cască șefilor cât îi era de greu. Copleșit de situație, nici măcar n-a găsit o strategie după care numărătoarea să meargă mai repede. În spatele nostru, la rând, se adunau oameni, chiar dacă noi ne-am imaginat că nu vom încurca prea mult magazinul. Unii veneau cu soluții, că la bancă s-ar rezolva mai ușor, alții au propus să fie cântăriți, numai bietul băiat de la casă își vedea de număratul monedelor, se încurca și se plângea în cască mereu. Soțul meu, dezarmat, a propus să renunțăm și să plătim cu cardul bancar.
Elementul surpriză a venit de la unul dintre cei care așteptau la rând. El ne-a spus că dacă tot am început, să continuăm. M-am uitat mai atentă la el și am văzut un bărbat de vreo 45 de ani, calm, cu privirea sinceră, și ale cărui gesturi ne încurajau să nu renunțăm la obiectivul nostru. Pentru câteva secunde am crezut că mă aflu într-o altă țară, nicidecum în România, apoi am înțeles că totul face parte chiar din peisajul românesc.
Între timp, soarta a ținut cu noi și soluțiile au venit ca prin minune: s-a mai deschis o altă casă, oamenii au plecat înspre ea, șeful bietului băiat a venit să ne ajute, m-a invitat în birou unde avea magnifica mașină specială de numărat monede, „un cântar”, și stigmatizații bănuți strălucitori au fost numărați în mai puțin de trei minute. Vă închipuiți ușurarea de pe chipul bietului băiat casier. Când am revenit, spre uimirea mea, domnul care ne-a încurajat a rămas tot în rând, n-a plecat spre altă casă de marcat, apoi mi-am amintit și chipul celui care-l urma, și el era tot acolo. Din privirea lor am înțeles că au rămas acolo în semn de susținere față de noi. Atunci mi-am zis: iată că se poate și în România! Le-am mulțumit pentru răbdare celor doi din rând, șefului și băiatului de la casă pentru că au găsit soluții, apoi am plecat mulțumiți, aveam monedele în sfârșit schimbate, însă marele câștig al aventurii a fost că aveam susținerea celor doi prin răbdarea, bunăvoința și încurajarea cu care ne-au tratat.
Azi e una dintre acele zile reușite care îți dau încrederea că și societatea aceasta e pe drumul bun. Cu pași mici, dar gesturi mari putem aduce înapoi valori pe care le-am uitat în ultimii cincizeci de ani. Azi am simțit că în acest proiect de a readuce firescul în comportamentul nostru zilnic, de a face din societate una funcțională în care oamenii să găsească soluții la probleme, să fie creativi, să îndrăznească și să acționeze (și în care să nu-ți fie jenă să valorifici niște amărâte de monede, oricât de greu ar fi de numărat), sprijinul celorlalți face ca totul să fie mai ușor.
Azi a fost una dintre acele zile în care românul și-a scos calități din pușculiță.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

4 întrebări care fac diferența conversațiilor tale

5 elemente esențiale care te vor ajuta să-ți transformi intențiile în realitate

Spiritul Crăciunului există!