Perfect normal


 Vorbim de multe ori din vârful buzelor, cum se spune. Consumăm suficientă energie să înăbușim orice sunet articulat cu inima. Reducem la minimum, de multe ori, sonorul dorințelor noastre. Care sunt motivele? Printr-un exercițiu de sinceritate, fiecare poate răspunde pentru sine dacă vrea. Desigur, sunt multe motive, reale sau nu, pentru a ne justifica acțiunile și vorbele. Dar din categoria celor generale, suntem familiarizate destul de bine cu „ce se cuvine” pentru o femeie. Și anume, să fim amabile, să fim pașnice, să vorbim încet, puțin și „bine”, să fim iubitoare și gata oricând să-i ajutăm pe alții, să spunem „nu trebuia” pentru cadourile primite, să ne sfiim când ni se fac complimente...  Și-am mai putea adăuga multe alte motive cu care ne-am obișnuit de-a lungul veacurilor, că doar „ne-am educat” ori „am fost educate”. Și continuăm să exersăm vorba dulce pentru că suntem apreciate, acceptate, promovate și iubite.
   Până când, într-o zi, niciun motiv nu mai e suficient de puternic să ne oprească. Iar atunci vorba-și pierde dulceața și ne spunem toate durerile, strigăm toate momentele în care n-am fost de acord cu ceilalți, în care n-am simțit să-i ajutăm și în care complimentele ne-au fost furate de către cei ce le-au făcut numai ca lumina reflectoarelor să le aparțină.
  Atunci să recunoaștem, doamnelor, că toate, fără nicio excepție, avem și acestă natură nedomesticită. Fie că o acceptăm sau nu, ea face parte din dualitatea feminină și, totodată, din realitatea noastră. Iar cine ignoră dualitatea feminină, spune Dr. Clarissa Pinkola Estes, va avea o mare surpriză, căci atunci când natura sălbatică a femeii se ridică din adâncuri și începe a se afirma, nu rareori se întâmplă ca aceasta să aibă interese, sentimente și idei complet diferite de cele exprimate anterior.
  Așa că neputința, plânsul, țipătul sau privirea aspră, refuzul, dezamăgirea sau momentele în care femeia-și dorește să fie singură sunt absolut firești și necesare. Astfel de momente ne ajută să ne cunoaștem și să aducem echilibrul în viața noastră sau, cum afirma autoarea amintită mai sus, să transforme furia într-un foc la care putem găti, nu într-un incendiu devastator. ( Despre furie ca modalitate de învățare și instrument al creativității, voi  vorbi într-un alt articol ).
  Prin urmare, poate ar fi potrivit pentru relațiile cu partenerii noștri, oricare ar fi ei, să-i obișnuim cu această dualitate feminină. Le vom cere ca atunci când întreabă „Ce vrei?” să insiste, chiar dacă am răspuns și să întrebe „Ce vrei de fapt?”, apoi să aștepte atenți la ceea ce vom răspunde. E posibil ca amândoi să fim surprinși, iar comunicarea să devină clară și constructivă. În funcție de intențiile fiecăruia, impactul celor două întrebări va continua să fie resimțit în relația cu noi și ceilalți.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ce poți face cu banii din pușculiță

Inspirație pentru sărbători