4 întrebări care fac diferența conversațiilor tale

 „Cât mai puține cuvinte și cât mai multe zâmbete.”

Proverb japonez

 Oamenii experimentează automat o stare de bine atunci când au percepția că celorlalți le pasă de ei, se simt în siguranță, devin mai capabili să-și folosească partea conștientă a creierului și pot accesa inteligența colectivă. Sau dimpotrivă, când nu sunt siguri în legătură cu o situație și se simt neapreciați, se retrag. Acesta este răspunsul de tip risc-recompensă, „principiul fundamental organizator al creierului”, cum îl numește cercetătorul în neuroștiințe Evan Gordon. De cinci ori pe secundă, la nivel inconștient, creierul nostru scanează mediul din jur și se întreabă: este sigur aici sau e periculos? Și astfel, marea provocare a omului modern mereu ocupat și ambițios este să-i facă pe cei cu care interacționează să se simtă confortabil, să fie mai degrabă motivați decât să se retragă. Sentimentul de siguranță creează un spațiu optim de funcționare nu doar pentru cei cu care interacționezi, ci și pentru tine. Îți dai seama că și tu vrei să te simți apreciat în relație cu ceilalți, să funcționezi mai degrabă la cel mai înalt nivel decât să lupți sau să te retragi. E firesc și cât se poate de omenesc să ne dorim să simțim că valorăm ceva, că sentimentele noastre contează, că celorlalți le pasă de noi.

Așadar, cum am putea crea pentru ceilalți, dar și pentru noi situații care să fie interpretate drept satisfăcătoare, nu riscante?

 Te invit la un exercițiu de reflecție. Amintește-ți ultima conversație pe care ai avut-o cu cineva. Ce ai luat pentru tine din această conversație?/ Cum te-ai simțit? /Ai trăi încă o dată această experiență? Dacă da/nu care sunt motivele? Apoi, răspunde la aceleași întrebări dar, punându-te în locul interlocutorului tău.

Scopul acestui exercițiu este de a fi conștienți de cât de mult sens dăm interacțiunilor pe care noi le avem cu ceilalți. Nu știu dacă ți-a fost greu sau ușor să-ți amintești ultima discuție cu cineva, așa cum nu știu nici despre impactul ei asupra ta sau asupra celuilalt. Știu însă, că noi, oamenii, vrem să fim acceptați și validați de către cei cu care interacționăm pentru a ne simți în siguranță și pentru a putea fi pe deplin prezenți în relația cu ei. Fie că sunt partenerii noștri de viață, copiii noștri, prietenii nostri, colegii noștri, șefii noștri clienții sau furnizorii noștri ori poate chiar chelnerul care ne aduce cafeaua sau bătrânica de la colțul străzii a cărei voce, când mai clară, când mai stinsă, în funcție de vreme, ne întreabă mereu dacă nu vrem cumva un buchet de flori, cu toții vrem să știm că suntem speciali.

Katherine Schafler, psihoterapeut, speaker și scriitoare, vorbește în articolul său How to Change Your Life in One Second Flat despre patru întrebări pe care le adresăm constant celor cu care vorbim, întrebări de care nu ne dăm seama, dar pentru care așteptăm întotdeauna răspuns de la ceilalți. Aceste patru întrebări sunt:

• Mă vezi?
• Îți pasă că sunt aici?
• Îți place de mine așa cum sunt acum sau vrei să îmbunătățesc ceva?
• Înțeleg că sunt special pentru tine din felul în care mă privești?

 Și astfel, prin fiecare conversația pe care o avem indiferent că vorbim cu cineva apropiat sau cu vreun necunoscut, răspundem sau nu fără să știm celor patru întrebări pe care interlocutorul ni le adresează tot fără să-și dea seama. Aproape toate cele patru întrebări sunt întrebări închise (mai putin cea de-a treia), iar răspunsurile lor nu lasă loc de interpretări, sunt clare pentru ambii interlocutori.

 Stai puțin și gândește-te ce simți când ți se răspunde, chiar dacă tăcut, cu „da” la toate cele patru întrebări... Cum interpretează creierul tău situația în care te afli? / Cum îți simți corpul acum? Da, acesta este sentimentul de siguranță pe care creierul tău îl înregistrează în prezența celeilalte persoane, iar nevoia ta de afecțiune este satisfăcută, devii creativ în conversație, ești autentic și reușești să te faci înțeles. La fel se întâmplă și cu partenerul nostru de discuție atunci când îi răspundem afirmativ la cele patru întrebări, se simte valorizat și apreciat, confortabil cu tine.

 Acum stai puțin și gândește-te ce simți când ți se răspunde cu „nu” la toate cele patru întrebări sau când nu ți se răspunde deloc...

 Să nu uităm că atât întrebările, cât și răspunsurile lor sunt tacite și inconștiente, tocmai acesta e motivul pentru care ele pot aduce valoare în sufletele noastre sau pot răni. Mă gândesc la o relație de iubire în care ea, entuziasmată, îi povestește lui despre proiectul pe care tocmai l-a primit la serviciu, iar el încuviințează stângaci, plimbându-și mereu privirea între ea și ecranul telefonului. Mă gândesc la relația de iubire dintre o mamă și copilul ei, își hrănește copilul cu o mână, iar cu cealaltă butonează telefonul. Posibil ca tehnologia să ne solicite, de multe ori, mai mult timp și mai multe cunoștințe decât ne propunem să economisim investind în ea, însă a fi prezent în relațiile și în interacțiunile cu ceilalți cere un efort minim și doar o secundă pentru a fi atent la cealaltă persoană, e un gest natural, e firesc să-ți pese de celălalt și să simți că și tu ești important pentru interlocutorul tău. 

 Conectarea la persoana cu care comunici aduce oamenii împreună, creează siguranță și confort, accesează inteligența colectivă și creativitatea, pune în valoare omul și, de ce nu, eliberează endorfine, aducând o stare de bine în corp. Răspunsul la cele patru întrebări nu este posibil decât dacă ești într-adevăr prezent  în comunicarea cu celălalt, alegând să te întorci în prezent ori de câte ori te surprinzi că ești cu mintea în altă parte, e ușor și rapid „voi fi prezent acum”.

 În articolul ei, Katherine Schafler vine cu o sugestie pentru cei care vor să experimenteze impactul răspunsului la cele patru întrebări, timp de o săptămână păstrează vizibilă cifra 4 pe birou sau pe ecranul telefonului și astfel să-ți amintească de importanța prezenței tale în ceea ce faci. E suficient să exersezi această practică doar atunci când îți amintești și doar atunci când vrei.